Am senzația că zâmbetul unui om a început să fie aspru taxat, fie el copil sau adult, dacă zâmbim în fața unor oameni care au o zi mai proastă, există șansa să fim catalogați și etichetați imediat. Dacă ai ghinionul să fi un copil, practic, ți se confiscă elementul care ajută la crearea zâmbetului și bunei dispoziții.

Am gasit acest paragraf intr-un articol pe care tocmai l-am citit aici. Daca esti adult si esti surprins ca zambesti, e si mai grav. Cum adica sa zambesti?! Cum adica sa ai motiv sa poti zambi? Oare ce ai de impartit cu persoana cu care zambeai: afaceri, sentimente, secrete?!  Hai sa facem sa ii dispara zambetul sau, si mai bine, sa ii provocam lacrimi! Nu va suna cunoscut scenariul? Probabil ca se intampla asa pentru ca a zambi este echivalent cu a fi invingator iar a fi invingator (in orice domeniu si la orice nivel) reprezinta un lucru de neacceptat pentru cei mai multi!

De aceea cred ca cel mai adevarat zambet, in afara familiei, este acela care infloreste pe fata cuiva atunci cand nimeni nu priveste. E usor sa zambesti doar ca sa lasi impresia altcuiva ca te bucuri de compania lui/ei. Dar cand acest zambet e fals, are taisuri. Oamenii obisnuiti pot sa nu vada falsitatea unui zambet, dar oamenii care conteaza pot vedea taisurile si pot simti unde se termina zambetul si unde incepe mania sau tristetea sau gandurile ascunse.

Zambetul trebuie sa vindece rani ale sufletului, el nu trebuie folosit ca arma ascunsa pentru a rani sufletul cuiva. Intotdeauna exista motive pentru a zambi, ele trebuie doar sa fie descoperite! Voi de ce ati zambit astazi?