În ultima vreme, melodia „La Bohème” a lui Charles Aznavour mi-a tot ieșit în cale, dacă pot spune așa, pe mai multe căi: la radio și la TV, pe Spotify. Nu îmi place în mod deosebit această melodie dar m-am lăsat dus de versurile sale printr-un Paris al visurilor neîmplinite, al idealurilor care se ciocnesc de realitate, într-o poveste care nu este doar a unui pictor din Montmartre, ci un imn al tuturor visătorilor care au iubit mai mult arta decât siguranța, care au trăit mai intens decât și-ar fi permis, care au fost fericiți deși nu aveau nimic.

Mă bucur că, chiar și acum (sau poate că acum e vârsta potrivită pentru a pătrunde versurile, după cum chiar artistul o spune din primele versuri) am înțeles că nu este doar o șansonetă, ci o fereastră spre un trecut care încă ne mai șoptește la ureche, acolo unde visurile tinerilor se împleteau cu realitatea crudă a neajunsurilor. Versurile, încărcate de melancolie și nostalgie, celebrează o stare de spirit, o atitudine față de viață când, în ciuda neajunsurilor specifice vârstei, tinerii trăiau intens fiecare moment visând la un viitor mai bun, această speranță ținându-le sufletele calde. Dar ce se întâmplă cu acele visuri care ne-au colorat tinerețea? Unde se duc ele, odată cu trecerea timpului?

Poate că fiecare dintre noi a avut visurile sale de tânăr, neîngrădite, pline de curaj și de naivitate, în acei ani în care nu aveam prea multe dar nici nu ne trebuia mai mult, pe când viitorul era o promisiune, nu o frică, când eram convinși că lumea ne aparține și că vom schimba totul. Eu voiam să cuceresc lumea, să las o amprentă unică, să trăiesc o viață ca o operă de artă. Dar timpul, ca un pictor priceput, a început să adauge nuanțe noi pe pânza vieții mele. Visurile s-au transformat, s-au adaptat, s-au estompat, dar nu au dispărut complet iar unele s-au adeverit. Am învățat că viața nu se măsoară în averi, ci în clipe de fericire pură, că iubirea nu este despre posesie, ci despre împărtășire.

Trăim într-o epocă în care pragmatismul a câștigat lupta cu visarea. Suntem bombardați cu sfaturi despre cum să ne maximizăm veniturile, cum să fim mai eficienți, cum să ne securizăm viitorul. Viața nonconformistă, boemia, cu riscurile ei, nu mai pare o opțiune. Poate că tinerii de azi încă visează, dar trăiesc cu presiunea de a avea un plan concret. Artiștii încă există, dar sunt împovărați de algoritmi, trenduri și obligația de a fi profitabili. Montmartre a devenit un obiectiv turistic, nu un refugiu pentru spiritele libere.

Și atunci, ce ne rămâne? Melodia lui Aznavour este un reminder că starea de boemie nu poate să moară. Că trebuie să păstrăm un colț din noi neatins de obsesia productivității. Că trebuie să lăsăm loc pentru momente în care să trăim fără să calculăm, să iubim fără să analizăm, să visăm fără să ne cerem scuze. Nostalgia nu este un sentiment de regret, ci o formă de artă. Ea ne ajută să ne conectăm cu trecutul, să ne înțelegem prezentul și să ne proiectăm în viitor. Amintirile sunt ca niște ecouri ale sufletului, care ne reamintesc de cine am fost și de cine am putea deveni.

Poate că boemia nu mai arată ca în Parisul anilor ’50, dar poate exista în fiecare dintre noi. Într-o seară în care alegem să uităm de obligații și să ne pierdem în artă. Într-o discuție lungă la un pahar de vin, fără să ne uităm la ceas. Într-un gest de nebunie frumoasă, care nu aduce niciun profit, dar ne umple sufletul.

„La Bohème” ne învață că visurile tinereții nu dispar niciodată complet. Ele se transformă, se ascund, dar rămân o parte esențială a ceea ce suntem. Să le onorăm, să le prețuim și să le lăsăm să ne ghideze pașii, chiar și atunci când timpul ne șoptește alte povești.

Poate că nu mai avem curajul nebun al tinereții, dar încă avem dreptul să visăm. Poate că nu mai urcăm scările Montmartre-ului cu portofelul gol și inima plină, dar încă mai putem simți acea emoție în fața unei picturi, a unei melodii, a unei îmbrățișări neașteptate. Poate că viața ne-a dus departe de boemia anilor tineri, dar undeva, într-un colț liniștit al sufletului, mai arde o lumină mică, amintindu-ne de cine eram și care ne cheamă, blând, să nu uităm de noi.

Poate că cel mai mare act de curaj al maturității nu este să ne apărăm visurile, ci să le redescoperim, să le iertăm că nu s-au împlinit așa cum am vrut și să le iubim așa cum sunt: amintiri vii, păstrate într-un sertar tainic al inimii. Să le redeschidem uneori și să le lăsăm să ne zâmbească. Și dacă avem noroc, poate ne vor zâmbi înapoi.

Pentru că, la urma urmei, „La Bohème” nu este doar despre trecut. Este despre ceea ce nu trebuie să pierdem niciodată! Voi ce părere aveți?

Articolul de astăzi l-am ilustrat cu o fotografie de la Muzeul de Artă din Craiova a unui tablou aparținând lui Theodor Pallady, un pictor rafinat în abordarea subiectelor, care a creat o atmosferă intimă în operele sale, caracterizate de o luminozitate subtilă și caldă.