Să fii fratele mai mic, zău că e o poveste cu multe fațete, plină de emoții amestecate. Ești mereu cu un pas în spate, dar niciodată cu adevărat lăsat în urmă. Pe de o parte, ești mereu „cel mic”, chiar și când buletinul îți șoptește că ai drept de vot, permis de conducere și cheile propriei familii, pe de altă parte, ești cel care învață din greșelile celuilalt și care are, de cele mai multe ori, un scut protector mereu la îndemână.

Prima emoție care-mi vine în minte e admirația, pentru că pentru o bună bucată de vreme, fratele mai mare e un supererou pentru fratele mai mic. El știe tot, poate tot, și face lucruri pe care tu abia visezi să le faci. Îl urmărești cu ochii mari când se cațără în copaci, când rezolvă probleme la matematică, când gonește cu bicicleta sau când reușește s-o convingă pe mama să-i dea voie să se joace mai mult. Fratele meu mai mare este cel care știa cum să facă un circuit electric închis sau deschis, cum să construiască cea mai tare ascunzătoare, de la el am învățat arta subtilă de a „împrumuta” o țigară pe furiș din pachetul părinților – un ritual aproape sacru al subterfugiului, el a fost primul care a avut ”blugi originali” și tot de el mă agățam când mergea la câte o petrecere cu gașca lui. Cu el exploram păduri imaginare și descopeream comori ascunse în lumea de sub pat. El știa multe jocuri de cărți, el știa cântecele de la Cenaclul Flacăra, cu el mă jucam „muța” în după amiezile de vară (era numele pe care-l dădusem reflecției luminoase de la oglindă pe perete), el era pasionat de toate sporturile posibile, el scria poezii, el colecționa abțibilduri cu fotbaliști, el voia să cânte la chitară și alături de părinți, el era totul pentru mine. Și ce mai e o copilărie fără câteva zgârieturi pe genunchi și câteva hârjoneli zdravene? El era primul care încerca tot ce era nou și primejdios, de la joaca prin șantierele din vecinătate, până la testarea răbdării părinților și a mea, da da. Și știam că, dacă el făcuse ceva și scăpase basma curată, aveam și eu o șansă. Un fel de cobai personal, dar unul de nădejde.

Aveam noi o socoteală a noastră, o înțelegere tacită, un fel de cod secret pe care numai noi îl pricepeam. El era locomotiva, eu vagonul, și așa mergeam înainte, prin toate hățișurile copilăriei. Voiam să fiu ca el, să-i copiez gesturile, să-i folosesc vorbele, să fac ce face el. Această admirație s-a transformat în emulație, un motor puternic care te împinge să înveți și să te dezvolți, să-i arăți că și tu ești capabil, și asta mi-a modelat, într-un fel sau altul, întreaga existență. E o dorință profundă de validare, de a fi văzut nu doar ca o extensie a fratelui mai mare, ci ca o individualitate, cu propriile merite.

Unul dintre avantajele incontestabile de a fi cel mic este că ai mereu un protector, și poate cel mai important dintre toate, un țap ispășitor! Pe de altă parte, să fii fratele mai mic înseamnă și să te confrunți cu câteva dezavantaje. Eram mereu cel care „trebuia să asculte”, cel care primea hainele vechi (o sentință vestimentară pe care o detestam din adâncul inimii), cel care, inevitabil, era „necăjit” cu cele mai ingenioase metode dintre care cea mai odioasă mi se părea când își punea picioarele pe perna mea. Nu mai aduc în discuție băgatul cu capul la fund în apă, mâzgălirea pozelor cu mine sau ascunderea cine mai știe cărui obiect care îmi era de folos la un moment dat. Mă agățam de fiecare poveste a lui, de fiecare experiență, de parcă erau propriile mele aventuri. Dar, privind acum în urmă, chiar și acele momente de „necaz” sunt amintiri prețioase, dovada unei legături care, chiar și prin tachinare, era profundă.

Apoi, într-o zi, a venit momentul când, aproape pe nesimțite, fratele mai mare a pornit în viață ca militar apoi ca student. Camera era deodată goală, cu patul întreg la dispoziția mea, fără șosete aruncate pe jos sau cine știe pe unde, fără adidași împrăștiați. Prima reacție? Un amestec ciudat de bucurie și mâhnire. Bucurie, pentru că, gata, aveam controlul! Puteam sta pe locul din față al mașinii, lângă tata, fără ca acest lucru să iște niscaiva gâlceavă, puteam să sting lumina în cameră când voiam eu, puteam mânca câtă plăcintă voiam fără să fiu nevoit să o împart, puteam să sustrag câte țigări voiam de la ai mei, eram, în sfârșit, „stăpânul casei”. Dar, în spatele acestei libertăți nou-dobândite, se ascundea o mâhnire adâncă. Mâhnirea că nu mai puteam să îl urmez. Mâhnirea că poate nu vom mai dormi niciodată în același pat, că nu vom mai fi nevoiți să ne ascundem unul de altul cine știe ce bucățică de ciocolată sau pachet de gumă, că nu mă va mai necăji cu vreo glumă proastă înainte de culcare. Era o despărțire de o etapă, și realizam că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel.

Și uite așa, iaca-mă și pe mine, fratele cel mic, scriind rânduri despre fratele cel mare, Liviu. Nu e el ca orice frate, ci este unul anume, cum numai părinții noștri, Dumnezeu să-i aibă în pază, au putut să ne dăruiască. Și le mulțumesc, căci fără el, copilăria mea ar fi fost ca o pâine fără sare, searbădă și fără gust. Și vieții, mulțumesc, că mi-a oferit un asemenea tovarăș de drum lung. Știu că viața ne va încerca, ne va duce prin locuri nebănuite, dar știu și că, oriunde am fi, gândul bun ne va însoți pe veci. Îl admir, zău, mai mult decât îi spun eu vreodată. E un om bun, un om de ispravă și sunt mândru că-i sunt frate.

Liviu mi-a arătat ce înseamnă să ai un sprijin, chiar și atunci când nu știi că ai nevoie de el. Și, mai presus de toate, mi-a arătat că legătura dintre frați, chiar și atunci când drumurile se despart, rămâne puternică și plină de afecțiune. Și pentru asta, și pentru tot ce-am trăit împreună, și pentru tot ce vom mai trăi, îți sunt recunoscător, frate. Și să ne mai aducem aminte, din când în când, de toate cele bune și nebune din copilărie.

Cititorule, aș vrea să știu ce amintiri îți vin în minte cel mai des când te gândești la fratele tău mai mare sau la fratele tău mai mic?