Mă uit la ecranul TV și simt fiori pe șira spinării. Un alt serial plasat pe primele locuri în preferințele telespectatorilor pe o platformă de streaming, despre un criminal în serie, serial care mă ține lipit de fotoliu. Mă întreb… la ce mă uit, de fapt? Și de ce?

Îmi place să cred că în urmă cu câteva sute de ani, lumea, probabil aspira la Renaștere – la frumos, la virtute, la perfecțiunea umană. Omenirea își căuta lumina și dorința de cunoaștere era îndreptată către armonia proporțiilor lui Da Vinci sau Michelangelo, către splendoarea unei catedrale noi sau către redescoperirea filosofiei grecești.

Dar acum? Acum oare omenirea își caută întunericul?

Asta e prima întrebare care mă lovește: Ce-am ajuns, de suntem atât de atrași de oroare?

Oare suntem mai răi ca specie, sau doar mai sinceri cu partea noastră întunecată? Poate că marea diferență este că Renașterea idealiza omul, ridicându-l la rangul de zeu, în timp ce noi, oamenii moderni, îl disecăm, cu toate organele lui bolnave expuse pe masa de operație. E ca și cum am privi un incendiu devastator: e înspăimântător, dar nu putem să ne luăm ochii. Vrem să știm cum a început flacăra, ce a alimentat-o. Este o curiozitate vitală, primară – dorința de a cataloga Răul, pentru a ști că noi nu suntem așa. Este o modalitate ieftină, la îndemână, de a-mi reafirma propria moralitate, cred, în cazul meu. Și, cel mai important, pot explora cel mai adânc abis al psihicului uman, știind că am bilet de întoarcere. Întunericul lor este doar un divertisment în lumina zilei mele.

Fascinația pentru crimă nu e doar despre groază, cred că e și despre dezamăgire. În Renaștere, oamenii credeau în Dumnezeu, în ordinea divină și în progresul neîncetat. Aveau o ancoră morală clară. Noi, însă, trăim într-o lume care ne-a arătat că cele mai mari atrocități nu vin de la monștri, ci de la oameni normali. Am văzut că răul nu poartă coarne și nu arde în flăcări, ci se ascunde în spatele unui zâmbet, al unei vieți banale, al unui coleg de la serviciu sau al unui vecin.

Serialele de care vorbeam la început, ne oferă o formă de onestitate brutală. Ele ne spun: „Nu, lumea nu este un loc sigur și frumos. Iată cât de subțire este stratul de civilizație.”

Poate că ne uităm la aceste povești pentru că ne-am pierdut credința în frumosul ideal. Am înlocuit studiul anatomiei omului perfect cu disecția sufletului distrus. Nu ne mai mulțumește promisiunea eternității; vrem să înțelegem imediat, acum, de ce s-a stricat mecanismul.

Așadar, poate că nu suntem monștri. Poate suntem doar o lume care, dezamăgită de idealurile eșuate, caută adevărul, oricât de sângeros ar fi el. Poate că, explorând întunericul absolut, încercăm disperați să ne dăm seama unde anume se termină el și unde începe din nou, umanitatea noastră.

Și asta e, cumva, o formă de cunoaștere. O cunoaștere sumbră, dar esențială. Dar tu? Care este resortul care te ține lipit de ecran în fața unor astfel de filme?

Imaginea de azi este un colț din Mont des Arts din Brussels, un loc unde regulile sunt sfidate, fiind o juxtapunere interesantă între structura arhitecturală masivă, „oficială,” și libertatea expresiei artistice spontane și deseori ilegale.