​Sunt zilele acestea de decembrie când lumina cade altfel în casă, iar după-amiezile par să se termine înainte de a începe. E o perioadă stranie, o suspendare a timpului în care, oricât de mult ne-am lua cu treaba, gândurile ne fug inevitabil înapoi. Nu e vorba despre goana după cumpărături ci despre acea liniște care se lasă peste noi când rămânem singuri cu amintirile noastre. E o perioadă în care inima refuză să mai țină pasul cu prezentul și fuge, inevitabil, spre timpurile când casa era neîncăpătoare. Parcă decembrie nu mai este o lună din calendar, ci o cameră a memoriei în care intrăm vrând-nevrând, în fiecare an, cu picioarele goale, de teamă să nu trezim dureri care abia au ațipit.
​Mă uit în jur și totul e la locul lui, dar nimic nu mai e la fel. Gândul îmi zboară la iernile acelea în care nu știam ce înseamnă grija, când singura noastră responsabilitate era să nu adormim sub brad. Îmi amintesc de părinții mei, tineri, în putere, amândoi în viață. Îi văd mișcându-se prin bucătăria aburită împreună cu mamia, aud zgomotul specific al vaselor, vocea mamei care părea să dețină controlul absolut asupra universului nostru mic, și pasul tatei, liniștitor, care ne dădea certitudinea că, atâta timp cât el e acolo, nimic rău nu ni se poate întâmpla. Pe atunci, nu știam că fericirea aceea simplă, de a fi toți într-o încăpere încălzită, era de fapt tot ce aveam mai de preț. Credeam că ni se cuvine, că timpul are răbdare cu noi.
​Dar timpul nu are răbdare, iar acum, liniștea din casă are o greutate aparte. E greu să fii tu cel care pune masa, când o viață întreagă ai fost obișnuit doar să te așezi la ea. Absența părinților și a celor din familie nu e un gol zgomotos, ci o tăcere care te însoțește pretutindeni. Îi cauți cu privirea în reflexia globurilor, în gesturile pe care le faci și care seamănă izbitor cu ale lor. Îți e dor să fii copilul cuiva, să te simți din nou mic și protejat, să nu trebuiască să fii tu stâlpul de rezistență. E un dor surd, care nu trece cu colinde sau cu cadouri, un dor de o privire anume care te făcea să simți că ești acasă, oriunde ai fi fost.
​Și, peste această nostalgie a trecutului, se așterne realitatea prezentului, cu geografia ei complicată. Suntem o generație de părinți cu inima împrăștiată pe hartă. Ne uităm la camerele copiilor, acum ordonate dar dureros de goale și ne amintim de haosul de altădată, pe care atunci îl certam și pentru care acum am da orice să îl avem înapoi.
​Ne pregătim de un alt Crăciun în care distanța dictează regulile și în care iubirea are nevoie de semnal la internet ca să supraviețuiască. Știm deja scenariul: ne vom vedea pe un ecran, vom zâmbi pixelat, ne vom strădui să părem veseli ca să nu-i îngrijorăm pe ei, acolo, printre străini. Tehnologia ne ajută să ne auzim, dar nu ne poate ajuta să ne simțim. Un apel video nu poate înlocui căldura unei îmbrățișări și nici nu poate umple scaunul gol de la masă. E o neputință cu care învățăm să trăim, consolându-ne cu gândul că ei sunt bine, că și-au făcut un rost, că așa e viața. Dar în serile acestea lungi, rațiunea pierde adesea în fața inimii.
​Așa ne prinde Crăciunul anul acesta. Cu un ochi râzând spre amintirile aurii ale copilăriei și cu unul plângând după cei care nu mai sunt aici, fie că sunt în ceruri, fie că sunt în alte țări. Nu e un Crăciun trist, e doar un Crăciun adevărat, matur, trecut prin filtrul vieții. Învățăm să prețuim altfel sărbătoarea: nu prin abundență, ci prin simplul fapt că încă putem simți, că încă putem iubi și că, în ciuda distanțelor și a morții, legăturile nevăzute dintre noi rămân intacte.
​Poate că, până la urmă, asta înseamnă să te faci mare: să poți purta în suflet, în același timp, și bucuria a ceea ce a fost, și melancolia a ceea ce lipsește și speranța pentru ce va fi să fie.

Vă doresc să aveți sărbători așa cum le visați! Crăciun fericit!