În timp ce lumea neolitică a culturii Hamangia se chinuia să inventeze roata, un alt mister, mult mai vechi, era deja perfectat: dinamica de cuplu. Să fim sinceri: când vezi grupul statuar de la Hamangia—Gânditorul cu capul în palme și Femeia șezând dreaptă, stabilă, imperturbabilă—nu te gândești la zeități ale recoltei sau la zeități responsabile de rodnicie. Te gândești la o atmosferă domestică, la o scenă domestică pe care o recunoaștem cu toții.

Te gândești că nu e nicio meditație profundă acolo, ca gânditorul nu meditează la originile universului. Omul ăla e bosumflat.

E clar că el a făcut o boacănă. Poate a lăsat focul să se stingă. Poate a promis că aduce mai multe scoici de la Dunăre și a uitat. Sau, mai probabil, a făcut acea greșeală fatală: a încercat să o contrazică pe ea. Iar acum, după un monolog justițiar din partea ei, el s-a așezat pe scăunelul ăla, în poziția oficială a bărbatului care știe că a sfeclit-o: „Sunt profund dezamăgit de mine însumi (dar mai mult de tine)”, și așteaptă. Ea, în schimb? Specialiștii o numesc Femeie Șezând și o descriu ca fiind calmă. Eu mai degrabă aș numi-o Femeie care are dreptate. Înfățișarea ei, deși lipsită de detalii, emană acel calm suveran pe care îl ai doar după ce ai pus punctul pe „i” și ai lăsat liniștea să lucreze în locul tău. Ea este stâlpul, piatra de temelie și e conștientă de asta iar el e doar cel care așteaptă să treacă furtuna.

De fapt, eu cred că tăcerea lor de opt milenii nu e una mistică, ci una conjugală. Neolitic sau nu, relațiile sunt la fel. Nu aveau Netflix, dar aveau ritualul certurilor și, mai ales, pe cel al împăcării. Gândul lui, care pare a fi despre univers, este de fapt despre cum să-și ceară iertare fără să-și piardă demnitatea masculină. Tăcerea ei, care pare nepăsare, este doar așteptarea blândă și fermă a momentului inevitabil al capitulării lui.

Probabil așa s-a inventat prima formă a dialogului pentru pace: el va mormăi ceva despre cât de bun e peștele la cină, iar ea, printr-un zâmbet abia schițat, îi va acorda amnistia.

Căci asta e, până la urmă, esența vieții pe care o arată aceste statuete: Gânditorul de la Hamangia nu e cel mai faimos filosof din istorie, ci doar cel mai faimos soț care tocmai a fost pus la punct. Și probabil primul om care a inventat expresia: ‘Eu tac, dar am dreptate.’ Iar Femeia Șezând e cea care știe că, după o ceartă bună, vine întotdeauna liniștea. Iar liniștea de după ceartă e, poate, cel mai vechi confort al omenirii.

Voi ce părere aveți? Dacă Gânditorul ar putea vorbi după 8000 de ani, care credeți că ar fi prima lui scuză? Cele două statuete din fotografia de azi nu sunt cele originale descoperite la Cernavodă ci sunt replici ale acestora pe care le-am ”întâlnit” la Complexul Arheologic „Hamangia” de la Durankulak din Bulgaria.