Moartea cuiva aduce pentru cei rămași, noi experiențe de viață, printre care și aceea a unei răni ce nu se vindecă și cu care va trebui să înveți să trăiești. De pe când eram copil, gândul că s-ar putea să rămânem fără unul dintre părinți, mă paraliza. Mă gândeam cât de dureros va fi să fie golul rămas în urma unui părinte. Mă gândeam că va rămâne o vastă cavernă a nimicului. Dar m-am înșelat. Am aflat că acea cavernă de care mă temeam era de fapt ceva opus: ceva plin, greu și înecăcios. Spun asta pentru că, de fapt nu e vorba de absența a tot ce am pierdut – este combinația dintre dragostea unui părinte, grija pe care ți-o poartă, fericirea de a îi știi pe amândoi părinții la casa ta părintească, amintiri, planuri, gânduri, toate înfășurate strâns ca un ghem de fire colorate diferit care se înnoadă din ce în ce mai puternic, sufocându-te.

Când eram copil, toate problemele se terminau cu un singur cuvânt de la părinți. Un zâmbet din partea lor era ca razele soarelui, încruntarea lor, un fulger. Mult timp am crezut că sunt invincibili. Iar acum unul dintre ei, Tata, este dispărut.

Îmi amintesc un moment când, fiind mic copil, am fost îmbrățișat de tatăl meu. Am încercat să-mi pun brațele în jurul lui, să-l îmbrățișez înapoi. Nu am putut ajunge să îl cuprind în brațele mele; era mult mai mare decât viața. Apoi, într-o zi, am putut să o fac. L-am ținut în brațe eu în loc să mă țină el și tot ce îmi doream în acel moment era să fim înapoi în timp și în alte circumstanțe – era la fel de neputincios pe cât eram eu la acea vârstă fragedă.  A fost o experiență îngrozitoare să vezi moartea fiind atât de aproape de tine și grăbindu-se să îți ia părintele din brațe. Am simțit că a fost o confruntare cu propria mortalitate.

Cele mai mari lecții pe care le-am învățat de la tatăl meu nu au venit din prelegeri sau disciplină sau chiar din timpul petrecut împreună, ci din exemplul lui. Am învățat de la el că dacă nu ai niciun impact pe pământ, vei muri înainte de a muri de-adevăratelea. Dar dacă reușești să ajungi la inimile altora cu ceea ce faci, încă vei trăi chiar și după ce vei fi plecat. Tată fiind și eu la rândul meu, spun deschis că lacrimile și temerile unui tată sunt nevăzute, dragostea lui este neexprimată sau puțin exprimată dar grija și protecția lui rămân ca un stâlp de-a lungul vieții noastre.

Vrem să devenim mai mult decât suntem, vrem să trăim pentru totdeauna, de aceea urâm moartea și am creat viața de apoi. Eu am ales să nu-mi pierd Tatăl și, în schimb, să câștig un înger. În mintea mea, în inima mea și în viața mea, el este încă prezent, la fel de înțelept, plin de compasiune, iubindu-ne în felul lui ca întotdeauna și repetându-ne: În toată viața voastră, nu uitați să trăiți!

Pentru azi am ales o fotografie dintr-un loc care pe Tata îl făcea să vibreze: Olimp, Neptun.