Uneori, oglinda e un interlocutor nedrept, privindu-ne cu o severitate greu de acceptat. Avem în minte un ideal universal, un șablon de neatins și uităm că viața nu se scrie doar cu linii drepte, ci și cu linii curbe, frânte sau punctate și tocmai de aceea, azi vă propun fotografia aceasta din seria lui Howard Schatz, care vine ca o mângâiere pentru privirea noastră obosită de standarde.

E un șir lung de bărbați și altul de femei care și-au transformat trupul într-un templu al performanței. Și, dacă te uiți cu atenție, realizezi cât de fragilă e ideea de „corp perfect”. Undeva, în acel șir este un bărbat masiv, un munte de om care pare că ține pământul pe umeri. Lângă el, un altul, subțire ca o trestie, construit parcă din vânt. Diferența dintre ei e atât de mare încât, dacă i-ai vedea în afara unui context olimpic, te-ai gândi că natura s-a jucat și a creat un tanc blindat și o săniuță, apoi s-a întrebat: „Oare care dintre ele e varianta corectă?”. Răspunsul e, desigur, amândouă – depinde doar dacă vrei să dărâmi un zid sau să prinzi viteză pe un deal.

Uită-te și la femei. O luptătoare de sumo, solidă și de neclintit ca o stâncă, stă în rând cu o gimnastă mică, o fărâmă de om care pare că se poate strecura printre picăturile de ploaie. Ele nu concurează una cu alta și nici n-ar trebui să o facă vreodată în mintea noastră. Frumosul trebuie să înceteze să se mai măsoare în centimetri atunci când privești capacitatea uluitoare a corpului de a face exact ceea ce a fost proiectat să facă.

Societatea tinde să vândă frumusețea ca pe un tablou, o imagine încremenită sub o lumină perfectă, într-un decor regizat. În realitate, lucrurile sunt altfel. Trupul se adaptează, poartă istorii și reflectă fiecare alegere pe care o facem – inclusiv momentele acelea simple de răsfăț, în care o gogoașă, puțină ciocolată sau un pahar de suc acidulat ne-au făcut o seară mai bună. În fața oglinzii, dincolo de căutarea firească a defectelor cu lupa, rămâne o altă întrebare, mult mai simplă: dacă brațele acelea pot strânge pe cineva drag sau dacă picioarele ne mai pot duce până la bucătărie pentru o a doua porție din ce ne place, fără să protesteze prea tare. Dacă acest „acasă” ne ajută să trăim, să râdem și să fim noi înșine, atunci ne putem conisdera frumoși.

Până la urmă, corpul ne este singura casă pe care o avem de la început până la sfârșit. Și poate că secretul e chiar acesta: să ne privim cu mai multă admirație și cu mai puțină critică, acceptând că frumusețea nu e o destinație fixă, ci felul în care fiecare dintre noi alege să locuiască în propria piele.

Imaginea de azi este de la Muzeul Olimpic din Lausanne și face parte din seria ”Athlete” a fotografului Howard SCHATZ și prezintă o diversitate de forme și tipuri de corpuri ale sportivilor medaliați olimpic.