Sunt momente în care aproape fără să vrem, privirea ni se oprește pe un obiect vechi, admirându-l, ca de exemplu o ceșcuță de cafea cu marginile aurite și flori pictate minuscul pe porțelanul subțire, văzută prin vreo vitrină a cine știe cărei mătuși sau oriunde altundeva. Inevitabil, te gândești la cafeaua pe care o bei acasă sau la o cafenea: un corp geometric ceramic, greu cu o culoare solida neutră. Eficientă, dar mută. Și atunci te întrebi, fără să aduci o critică prezentului: când anume am decis, ca omenire, să renunțăm la frumusețe în favoarea utilului?

Dacă privești în jur, această schimbare este totală și insinuată în toate aspectele vieții noastre. Nu trebuie să fii un cunoscător de curente sau trenduri ca să observi că lumea s-a descătușat de detalii, căutând culori neutre, linii drepte și suprafețe perfect netede. Să mă fac înțeles de la bun început: nu neg eleganta designului contemporan și estetica fascinantă a liniilor moderne. Și totuși, ceva pare că s-a pierdut pe parcurs. Meșteșugarul de altădată punea în marginea unei mese, în curbura unui picior de scaun sau în feroneria unei ferestre, o fărâmă din timpul și din sufletul lui, menită să bucure ochiul nu doar să servească trupului. Robinetele de la chiuvetă, care odinioară aveau linii fluide, rotunjimi din bronz și mânere ce păreau sculptate pentru a fi atinse, sunt astăzi tuburi cromate, care pornesc și opresc apa la temperatura dorită, printr-o singură mișcare. Chiuveta însăși a devenit un corp geometric pe un blat din compozit. În apartamentele noastre, încăperile s-au transformat în cuburi perfecte. Până și sursa de căldură a suferit o mutație ciudată. Acolo unde în trecut trona un șemineu sau o sobă de teracotă – adevăratul centru de greutate al unei case, cu decorațiuni din piatră sau lemn sculptat – avem azi un dreptunghi de plastic alb pe perete care ne dă gradele dorite printr-o simplă apăsare de buton. Evident că este infinit mai confortabil, dar privirea, gândul, nu mai au pe ce să se odihnească.

Mobilierul și paturile au pierdut picioarele strunjite, devenind blocuri compacte care refuză să iasă în evidență. Aragazul s-a scufundat în mobilier, transformat într-o placă de sticlă neagră iar bibliotecile nu mai sunt niște încăperi masive cu miros de lemn, ci spații invizibile, online în cine știe ce cloud. Clădirile moderne sunt niște volume de sticlă și oțel, podurile sunt niște grinzi din beton care unesc două maluri în cel mai scurt și eficient mod posibil iar fântânile arteziene nu mai au nimfe, lei sau personaje legendare sculptate în piatră, ci sunt simple jeturi de apă care țâșnesc direct din pavaj.

Ar fi însă nedrept să nu recunoaștem uriașul pas înainte pe care l-am făcut. Acest minimalism a apărut dintr-o căutare profundă a libertății și a funcționalității. Trăim în case mult mai luminoase, mai ușor de întreținut, mai aerisite. Nu mai pierdem ore în șir ștergând praful de pe zeci de ornamente. Paturile moderne ne protejează somnul iar robinetele cu senzori nu irosesc nicio picătură de apă. Am câștigat timp, am câștigat spațiu și am eliminat efortul inutil. Și totuși, în această ecuație a utilității rămâne o întrebare: ce anume am lăsat în urmă când am închis ușa în urma trecutului? Confortul de astăzi ne face viața ușoară dar lasă flămândă o altă latură a noastră – cea care are nevoie de încântare.

Oricum, cred că nimeni nu își dorește cu adevărat să ne întoarcem în trecut. Câți dintre noi ar renunța la căldura unui calorifer sau la bucătăria modernă pentru a despica lemne în zori sau pentru a curăța funinginea dintr-o sobă? Cu toate acestea, de fiecare dată când pașii mă poartă în interiorul unei case vechi, ceva adânc în mine se trezește și reacționează. Rămân uimit în fața plafoanelor înalte, mă surprind atingând lemnul masiv al unei uși sau privind reflexiile luminii într-o oglindă venețiană. Admir acele spații nu pentru că ar fi mai comode sau mai practice decât sufrageriile noastre minimaliste, ci pentru că au o personalitate și o poezie pe care un obiect de serie nu o va avea niciodată. Și atunci, înțeleg o dată în plus, că frumusețea de altădată nu era un simplu moft decorativ, ci un mod de a sfinți timpul. Adăugând ornamentul, omul din trecut spunea, de fapt: „Acest moment contează, acest obiect merită să fie privit, această clipă în care beau ceaiul sau deschid o ușă nu trebuie să treacă neobservată.” Astăzi, transformând totul în suprafețe perfect netede și transparente, am fluidizat viața dar am și făcut-o să ne alunece mult mai repede printre degete. Obiectele din ziua de azi nu ne mai rețin privirea; ele dispar în decor, devin invizibile tocmai pentru că sunt perfect eficiente. Lumea nu a renunțat la frumos dintr-o dată, ci printr-un troc, zi de zi, alegând de fiecare dată drumul cel mai scurt, unghiul cel mai drept și materialul cel mai ușor de spălat.

Comoditatea ne-a adormit gustul pentru frumos și ne-a oferit la schimb o liniște plată, fără nicio emoție. Însă atâta timp cât o casă veche ne mai poate opri în loc, atâta timp cât privirea noastră mai caută involuntar detaliul sau patina unui obiect atins de timp, înseamnă că nevoia de frumos n-a dispărut. Rămâne sarcina noastră, în acest univers perfect alb și drept, să mai strecurăm din când în când câte o ceșcuță veche cu margini aurite – nu din snobism, ci ca pe o ancoră. O ancoră mică, de porțelan, care să ne aducă aminte că viața nu este doar o sumă de sarcini îndeplinite eficient ci și o lungă și necesară căutare a stării de încântare.

Priviți în jurul vostru: ce obiect care nu servește niciunui scop practic, vă oprește timpul în loc?