La un moment dat in viata, incetezi sa mai cresti mare. Incepi sa imbatranesti. Lucrul cel mai bun in situatia de fata este ca nimeni nu poate identifica acest moment. Prin urmare, ne place despre noi sa spunem ca ne facem mai mari si nu ca ne indepartam de anii copilariei, de explozia se stralucire si culoare a acelei perioade purtand cu noi o parte dintre amintirile din aceasta perioada. Amintirile din copilarie sunt ca si bagajele de mana ce iti sunt permise intr-un avion; nu conteaza cat de departe mergi sau pentru ce perioada mergi, iti este permis un singur bagaj la care mai poti adauga o geanta/poseta/sacosa. Astfel, in aceste bagaje se pot inghesui diverse amintiri – alergand pe o alee in parc, o cazatura in timpul unui meci amical de fotbal cu baietii de la blocul vecin, stropii de apa ai valurilor, uitandu-te cu jind la vitrina cu jucarii a unei librarii, triumfand cu colectia de timbre/masinute etc in fata prietenilor, emotia unei intalniri inopinate cu doamna invatatoare intr-un moment cand erai sigur ca nu te vede niciun cunoscut si ca poti face orice doresti, cerul despicat de fulgere si trasnete intr-o noapte de vara, albina care te-a intepat de deget fiindca ai crezut ca e un bondar lenes, cum ai cazut intr-un lac atunci cand erai imbracat pentru cine stie ce ocazie si muuulte altele – insa par a nu fi suficiente pentru a-ti ajunge o viata intreaga.

Imi amintesc cu exactitate ziua in care, dupa ce am auzit la baietii mai mari de la bloc, am aruncat cu oua pe fereastra in oamenii care treceau pe trotuar. M-am inarmat cu 4 oua si de la etajul 4 la care stateam, m-am pus la panda. Victima, o femeie la vreo 60 de ani (cred) se apropia agale de punctul negru. La momentul potrivit am lansat artileria de oua. Nu stiu cate au atins-o, insa imediat s-au auzit de jos mesajele de dispret la adresa lansatorului. Speriat, am fugit de la geam si trecand in goana prin sufrageria unde era bunica-mea cu o prietena, m-am ascuns in sifonierul alor mei, sub niste haine de iarna. Se poate sa fi stat acolo 15 minute sau o ora, nu-mi dau seama, insa am iesit fiindca bunica-mea era deja disperata ca nu ma gasea si mai ales ca aflase de pocinogul pe care il produsesem. Victima, imbracata curat si frumos, aranjata, dichisita se ducea catre policlinica la un doctor cand o bestie de copil i-a zadarnicit gandurile. Intamplarea facea ca o cunostea pe vecina de sub noi (pensionara), la care a urcat sa se spele pe cap si sa-si curete hainele si careia i-a povestit tarasenia. Normal ca vecina s-a gandit imediat la mine si astfel, am fost desconspirat. M-am gandit cu inima cat un purice la momentul cand ai mei urmau sa soseasca de la serviciu si ce credeti? Pe cand le povestea bunica-mea, ei de-abia isi puteau stapani rasetul. Si contrar asteptarilor mele, am scapat fara sa fiu urecheat.

Cred ca in momentul in care ne-am detasa de copilarie si de romantism, ei bine in acel moment am farama orice urma de umanitate ramasa in noi si de aceea nu ar trebui sa ne oprim niciodata sa radem, sa ne jucam, sa topaim etc, fiindca acestea sunt parti ale copilariei pa care astfel, am purta-o mereu cu noi mai departe prin adolescenta, maturitate, batranete si mai apoi prin…necunsocut.

Sunt sigur ca va este cunoscut modul in care copiii niciodata nu ocolesc o baltoaca, ei preferand sa topaie, se se stropeasca fix prin mijlocul ei. Cred ca fac asta pentru ca ei detin un mare secret: Viata trebuie traita, baltoacele trebuie experimentate. Suntem manati sa facem in asa fel incat sa le oferim copiilor o copilarie magica, uitand ca unele din cele mai frumoase amintiri din copilarie implica ceva facut de noi insine, fara ajutorul cuiva, si de aici cred ca cuvintele magice ale copilariei ar putea fi: Am facut-o eu singur! iar in urechea inimii se aude un zvon: Nu este vorba de copilaria ta. Este vorba de cine esti cu adevarat!