E misto sa fi admirat pentru ceva. Toata lumea ar trebui sa simta acest sentiment, macar o data.

Pe langa acest sentiment, unii se mai aleg cu ceva: cu posibilitatea de a controla acea persoana care ii admira, caci nu e nimic mai simplu decat sa controlezi pe cineva care te admira, nu!? El/ea isi pune sperantele sale in mainile persoanei admirate, isi pune respectul lor in mainile lor iar ceea ce este cu adevarat infricosator, este tradarea care nu se vede, ascunsa adanc in albul adevarului.

Nu stiu cum sa zic, dar admiratorul se gandeste ca la ceva minunat si intr-adevar, nu e ceva minunat. Admiratia care intre timp poate deveni oarba, am constatat ca reliefeaza trei aspecte: lipsa autonomiei, senilitatea mintii si puterea disperarii. Caci ce este altceva admiratia decat rezultatul interactiunii dintre irationalism si inferioritate?

Eu personal, nu admir persoanele care fac ceea ce vor sa faca; le admir pe acele persoane care fac ceea ce le este frica sa faca si nu trebuie sa fiu de acord cu ele in anumite privinte, ca sa le pot admira sau ca se le respect. Nu imi este teama de ceea ce altii gandesc despre mine. Este unul dintre lucrurile pe care la admir la mine. 🙂 Este una dintre trasaturile care ma pastreaza in parametrii.

Nu ma astept ca toata lumea sa admire cate ceva sau pe cate cineva, lumea e facuta si din ura.

In imagine e mana imparatului roman Cezar, din muzeul figurilor de ceara de la Roma.