Peisajul rural și satul (așa cum erau ele odinioară) sunt simboluri ale stabilității și ale ordinii și, în aceași timp, niște spații liminale ce ne aduc mai aproape instinctele primare, de adevăr. Citeam pe undeva că un spațiu liminal este acea dimensiune care se situează la o limită sau la un prag senzorial și unde se dă la o parte vălul dintre conștient și inconștient, provocând o schimbare profundă și emoții înalte. Daca acceptăm această energie vom trăi experiențe necesare cu efecte profund transformaționale; în schimb, tot ceea ce este reprimat ne va aparea ca o confruntare care are o rezolvare.

Vizitând Muzeul Astra din Sibiu, am experimentat acest spațiu liminal, între ceea ce a fost și ce aș alege să fie în continuare, un spațiu total necunoscut și pe care-l ”simțeam” deopotrivă luminos și liniștit dar și sălbatic, fiind foarte aproape de sălbăticia atavică, din punctul meu de vedere. În acest spațiu al satului am găsit pace, inspirație, unitate (pe care nu o mai pot identifica la oamenii moderni de astăzi), putere și, poate cel mai important, indicii pentru o viață cât mai frumoasă. Fascinația și liniștea oferite de aroma de lemn vechi, de fân, atmosfera de poveste și meșteșugul tehnicilor tradiționale mi-au adus în dar iluzia că trăiesc frumusețea momentului unui mic dejun undeva la țară, și astfel mi-am amintit de viață! Mă gândeam că ne-am obișnuit atât de mult cu natura gregară a orașelor în care trăim, încât uităm sau mai degrabă nu ne dăm seama cât de aglomerată a devenit existența noastră: termene, sarcini, obligații, parteneri, colaboratori, meeting-uri etc. Mai rău decât atât, am devenit atât de aroganți încât credem că știm totul. Lucru care nu face decât să ne facă mai vulnerabili în fața provocărilor, zic.

Mă plimbam pe aleile muzeului și mă uitam la acele case țărănești, în care odinioară și-au scris povestea, familii întregi, ca la niște pușculițe pline de amintiri, din care eu, un necunoscător, îmi imaginam că întrezăresc simboluri ale unei realități discret murmurate de aerul ce se prelingea printre ele. Multe dintre case păreau scoase direct din basmele noastre, oferindu-mi motive în plus asupra alegerii mele de a avea o viață necomplicată, simplă, mai aproape de natură, în contradicție cu tot ceea ce se întâmplă prin juru-mi. Simplitatea este ultima formă a sofisticării, este un adevăr enunțat de nu mai știu cine, înțelepciunea vieții constând în eliminarea chestiilor care nu contează. Ceea ce devine complex, eludează adevărul, acesta găsindu-se mereu în simplitate și nu în multiplicitate și lucruri confuze. Rămânând aproape de natură, de simplitatea ei, de lucrurile mici greu de observat, faci ca aceste lucruri șă poată deveni în mod neașteptat grozave și incomensurabile. Și uite așa mi-au venit în minte vorbele lui George Orwell: Cu cât o societate se îndepărtează mai mult de adevăr, cu atât mai mult îi va urî pe cei care îl spun.

Ce voiam să vă spun este că dacă ajungeți la Sibiu, neapărat, dar neapărat să mergeți și la Muzeul ASTRA. Este unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le puteți vedea, plin de istorie, de frumos, de artă, de folclor. Un loc în care multiplele interpretări ale simbolurilor folclorice întâlnite formează un imens curcubeu cu toate culorile pe care vi le puteți imagina.