Titlul articolului de astăzi este ”împrumutat” de la o expoziție cu același nume găzduită de Casa Filipescu-Cesianu, parte a Muzeului Municipiului București. Expoziția o puteți vizita până în octombrie 2022, și prin ea se încearcă evocarea drumului parcurs de piatră din preistorie către contemporaneitate. Dacă vă interesează, găsiți mai multe informații, aici.

Cred că în toate culturile și civilizaţiile, piatra reprezintă un simbol al permanenţei, al stabilităţii şi al durabilităţii. În timp însă, noi, omenirea am pierdut din vedere sensul acestor noțiuni și chiar sensul finalității muncii noastre, instalându-ne în obișnuințele noastre, ceea ce a făcut ca repetitivitatea gesturilor să ne slăbească mental: am început să confundăm scopul şi mijloacele, am uitat esenţialul, am instituit ca norme absolute, normele relative ale unor etape tranzitorii de care nu mai reușim să ne desprindem iar piatra a rămas singura care poate pretinde că durează. Piatra, ca fruct al uniunii cerului cu pământul, închide în ea multe secrete şi bogăţii, reprezentând o rădăcină a umanităţii, dându-ne acel sentiment de ”ceva ce rămâne neschimbat”. Luați o piatră de pe oricare plajă (sunt convins că deja ați făcut asta!): dacă am putea simți, am simți cum piatra tânjește după acea plajă, pentru că îi aparține! Și mai cred că, la fel ca și în rândul oamenilor, când o piatră se transformă în diamant, pietricelele din juru-i nu vor vorbi despre frumusețea ei, ci despre faptul că este nelustruită.  Cândva am primit un sfat, pe care la rândul meu, îl împărtășesc aici cu voi: adună pietrele pe care le aruncă ceilalți asupra ta și poți alege ce să faci cu ele mai departe: să le arunci la rându-ți, să te împiedici de ele, să te cațeri peste ele sau să construiești cu ele; înțelept este să alegi să construiești ceva pentru care ceilalți își vor aminti mereu de tine.

În imaginea de astăzi este sculptura originală Sărutul, fiind prima dintr-o serie de sculpturi ale lui Constantin Brâncuși, și care se află în Muzeul de Artă din Craiova.