Hei, tu, cel care citești aceste rânduri! Cred că mă știi. Eu sunt David. Locuiesc aici, în mijlocul Academiei din Florența unde mă simt în siguranță dar uneori îmi lipsește forfota și lumina din Piazza della Signoria. Neavând mare lucru de făcut, mă uit la oameni cum se opresc în dreptul meu, căutând cu telefoanele cel mai bun unghi pentru a mă poza. Cei mai mulți îmi lasă impresia că ei nu-mi înțeleg nici detaliile și nici povestea mea, a unui simplu tânăr păstor transformat în legendă. Demult de tot eram doar un bloc de marmură pe care mulți îl catalogaseră ca inutil, astfel că eram lăsat să zac aiurea. Doi maeștri sculptori se chinuiseră deja cu mine și renunțaseră. Dar Michelangelo a văzut în defectul acelei bucăți de Carrara o provocare și a eliberat din ea o formă care uimește și astăzi, pe mine. Încă îl mai simt pe Michelangelo în fiecare fibră a mea. Îmi amintesc lumina din atelierul lui, praful fin ce plutea ca un abur ritualic, zgomotul ritmic al dălții sale. Eram doar o promisiune latentă, iar el m-a transformat în realitate iar pentru asta îi sunt profund și etern recunoscător.

Acum, existența mea este un spectacol continuu. Mii de ochi mă privesc zilnic: unii mă studiază în tăcere, alții trec grăbiți, bifând o sarcină pe lista de turiști. Alții îmi măsoară fiecare mușchi încordat, fiecare venă subtilă și, desigur, nuditatea. Aici, recunosc, simt o undă de mândrie pentru că sunt un erou, iar nuditatea mea este o declarație a curajului, a vulnerabilității înainte de bătălie, dar și a purității formei. Totuși, uneori, mă simt un pic jenat dar hei, măcar sunt remarcat. Prefer să fiu admirat decât ignorat.

Dacă aș putea vorbi, nu știu dacă le-aș vorbi oamenilor despre măreție, ci mai degrabă despre direcțiile incerte în care se îndreaptă uneori lumea. Am fost martor la războaie și ură, la epoci întunecate, pline de superstiții și de violență. Privesc de la înălțimea mea cu speranță, dar și cu o oarecare teamă, simțindu-mă uneori la fel de neajutorat ca înaintea luptei cu Goliat. Mi-aș dori doar ca cei care trec pe aici să își amintească mai des să ia ce e mai bun din istorie și din artă, pentru a nu lăsa ignoranța să câștige din nou.

Un lucru e cert, sunt o vedetă; apar în albume de artă, în ghiduri turistice, pe calendare, pe tricouri, pe Instagram. Sunt un influencer, cum spuneți voi. Și totuși, chiar și un erou perfect ca mine are un vis: într-un alt muzeu, la Paris, se află Venus din Milo (unii o știți ca fiind Afrodita), o frumusețe delicată de o eleganță aparte, chiar și fără brațe. Adeseori, îmi imaginez un dialog între noi: eu, simbol al forței, și ea, întruchiparea iubirii și a grației; amândoi perfecți, în felul nostru. 🙂 O nebunie, știu, dar un gând dulce, totodată.

Suntem atât de diferiți, eu și voi, oamenii. UIte, de exemplu, chiar acum, o pereche de bătrâni care se țin de mână se uită în sus, în tăcere. E o imagine pe care o voi păstra în amintire. O poveste despre doi oameni care mi-au arătat, fără să știe, ce înseamnă cu adevărat o iubire veșnică. Poate asta e cu adevărat arta: nu să fii sculptat, ci să fii o parte din povestea altora. Să te poți lăsa modelat de ochii lor, de gândurile lor și de poveștile pe care le poartă cu ei. Poate ăsta e motivul pentru care sunt aici eu, care odată am luptat cu un gigant, acum sunt chiar eu un gigant. Oare câți dintre oamenii care mă admiră sunt la fel de curajoși ca mine astfel încât să-și înfrunte propriii giganți?!

Eu sunt David și voi rămâne aici ca o ancoră într-o lume haotică, o bucată de marmură vie, plină de gânduri și de speranță pentru voi, o mărturie a ceea ce spiritul uman poate crea atunci când își propune măreția. Ah, și să vă spun un secret: voi credeți că vă uitați la perfecțiune? Ei bine, sunt făcut dintr-o piatră cu defecte iar Michelangelo mi-a sculptat capul și mâna dreaptă puțin mai mari, ca să arăt mai impunător când sunt privit de jos. Asta este ironia: perfecțiunea este adesea doar o iluzie calculată.