E ceva aproape comic în felul cum gândim noi, oamenii. Dacă ești un pic atent la ce se întâmplă în jurul tău – la televizor, pe stradă sau în comentariile de pe Facebook – observi că aproape toți avem senzația că, dacă cineva ne-ar pune mâna pe umăr și ne-ar zice „Gata, de azi tu conduci țara sau primăria sau federația de fotbal”, am ști exact ce avem de făcut din prima secundă.

Avem în minte o variantă a noastră de „expert universal” care stă la cutie și așteaptă momentul ăla de glorie. Ne uităm la miniștri, la primari sau la tot felul de figuri publice și ne pufnește râsul: „Uite și la ăsta, ce mare lucru?”. În capul nostru, totul e simplu, logic și clar. Suntem niște strategi de geniu care, dintr-un motiv sau altul, istoria i-a lăsat pe dinafară.

Dar faza cu adevărat amuzantă e că, în timp ce noi ne vedem în oglindă ca salvatori ai lumii și ai fotbalului, ceilalți se uită la noi și văd cu totul altceva. Noi ne judecăm după ce credem că am fi capabili să facem, dar lumea ne judecă după chestiile mărunte de zi cu zi, ceea ce e un decalaj uriaș. Noi ne simțim niște lideri neînțeleși, în timp ce vecinii sau colegii și cunoscuții s-ar putea să ne vadă doar ca pe ăla/aia care lasă mereu ușa deschisă sau care nu reușește niciodată să parcheze drept.

În mod firesc, toți suntem regizorii propriului nostru film, unde, evident, deținem rolul principal, suntem cei mai deștepți și avem mereu dreptate. Problema e că și restul oamenilor fac exact același lucru. Și în filmul lor, noi nu suntem eroii ăia sclipitori, ci suntem doar niște personaje secundare care apar episodic în fundal. E un spectacol continuu: o lume plină de oameni care se simt potriviți pentru funcții înalte, dar care în viața reală se luptă cu aceleași detalii banale ca noi toți.

Poate că e mai sănătos să râdem un pic de noi înșine. Să acceptăm că vocea aia interioară care ne tot spune că am fi niște ași in ce domeniu vrem noi, e doar o formă de refugiu. Și da, într-adevăr poate părea căe mai plăcut să te visezi mare strateg decât să admiți că, la fel ca toți ceilalți, încerci doar să treci cu bine peste zi. Până la urmă, lumea are mult mai puțină nevoie de „salvatori” de ocazie decât ne place nouă să credem când ne aranjăm freza în oglindă și ne imaginăm cum ar fi dacă am fi noi la butoane.

Fotografia care însoțește acest articol am făcut-o la Chaplin’s World, un muzeu fantastic, locul unde Chaplin și-a petrecut ultimii 25 de ani din viață, și mi se pare că locul ăsta surprinde perfect tot ce am scris mai sus. E un memento vizual că, oricât de deștepți sau de potriviți ne-am crede, e esențial să păstrăm capacitatea de a ne amuza de propria condiție.

Așa că data viitoare când te simți pregătit să salvezi lumea, întreabă-te: ai închis ușa la intrare? În marea piesă de teatru a existenței, adevărata măiestrie nu stă în aplauzele pe care ne imaginăm că le primim, ci în rigoarea cu care ne gestionăm propriul rol, oricât de mărunt ar părea. E mult mai comod să ne visăm arhitecți de destine în timp ce ignorăm micul haos din propria sufragerie, dar rămâne o întrebare esențială: suntem cu adevărat niște genii neînțelese care așteaptă momentul de glorie?