Zilele trecute a fost ziua mea de nastere. Am primit o sumedenie de urari cu referire la calatorii: sa fie multe, sa fie frumoase, sa fie cum nu s-au mai vazut. Prietenii stiu ca intregii familii ne place sa calatorim muuult… Doar sa avem resursele necesare: timp si bani. Se intampla sa le avem pe ambele, uneori, si sa profitam la maxim de ele. Calatoria reflecta procesul devenirii noastre, ca fiinte umane, nu credeti? Seneca spunea “Calatoria si schimbarea locului aduc o noua vigoare mintii.” Claar!
Si uite-asa, urandu-mi-se lucruri frumoase de calatorii, am ajuns sa ma gandesc ca aceasta postare sa faca referire la calatorii.Nu, nu o sa ma erijez intr-un consultant pe turism, asta o face foarte bine Ravan Pascu, doar o sa gasesc motive sa postez fotografii de prin locurile care ne-au impresionat.

Pffuuu…tare greu este sa ma hotarasc la o fotografie. Vreau sa va spun ca m-am tot razgandit, dar m-am oprit la aceasta fotografie de la Pamukkale (Castelul de bumbac), Turcia. Este unul din locurile pe care imi doream nespus sa il vizitez (l-am si votat acum cativa ani ca minune a naturii). Un alt motiv pentru aceasta alegere a fost provocarea lansata de o buna colega, de a face fotografii dintr-o pozitie incomoda. 🙂 Ehhh daaa… trebuie sa va povestesc ca fotografia de fata nu am facut-o dintr-o astfel de pozitie, dar oricum incomoda, lucru care a si culminat cu o intamplare mai putin placuta (pentru mine). Dupa cum va spuneam, eram la mult visatul Castel de bumbac – Pamukkale, plecati de doar cateva zile in vacanta ce urma sa o petrecem pe litoralul turcesc. De fapt, de aici urma sa ajungem la locul de destinatie. Cu o seara inainte, ajunsesem aici si vederea acestui loc ma fascinase pe loc. Trebuie sa vedeti Pamukkale  noaptea ca sa intelegeti ce spun. Am urcat muntele, ne-am incantat ochii si cu vestitul Hierapolis (oras antic minunat de pe platoul acestui munte), ne-am imbaiat in piscina Cleopatrei si apoi mi-am facut timp pentru mine si fotografii. Si da-i si alearga din stanga in dreapta si in jos si in sus, pentru a profita de moment. Fiind intr-un moment de creatie, nu am mai tinut cont de conditiile de acolo (pe acele stanci de travertin se scurge peste tot un strat subtire de apa calduta, astfel incat este destul de alunecos) si hopa…m-am intins ditamai omul, intr-o cazatura puternica pe spate. Am avut noroc ca aveam un rucsac si spatele l-am avut intreg dupa cazatura. Am mai avut noroc ca aveam camera in mana, astfel incat la cadere, aceasta nu mi-a venit direct pe fata si nici nu s-a facut tandari. Insa cotul pe care am cazut nu a mai avut nicio sansa sa scape nevatamat. Povestea s-a incheiat tarziu in acea noapte, dupa ce am ajuns la hotelul de destinatie si de acolo cu salvarea la o clinica din marele oras din apropiere unde am fost operat in cot. Nu radeti! De atunci nu am mai zis niciodata „Ma doare in cot!” S-a dovedit pentru mine a fi o durere teribila.

Aceasta este povestea din spatele acestei fotografii (a fost facuta cu 2 cadre inainte de a cadea).