Pe cand terminam clasa a XI-a, tatal meu a avut intalnirea de 25 de ani de la absolvirea liceului. Cu ochii acelei varste nu am vazut decat o masa de oameni de 40 si ceva de ani (moaaaa…cat de multi) de care ne impiedicam in acea zi pe holurile si in curtea liceului si pe care ii priveam cu o oarece mila ingaduitoare: saracii, ce-or mai vrea la varsta lor?! Acum putin timp am fost unul dintre aceia de 4jsiceva de ani care  cauta cu ochi miopi (na, si in liceu eram miop, doar ca am scris asta asaa… pentru a dramatiza un pic), gasca de atunci. M-am intalnit pe holurile liceului cu o gasca de tineri care isi doreau ca timpul sa treaca mai repede, pentru a isi urma visurile. Am zambit amar la gandul ca acei tineri sunt acum la varsta care ne dorim ca timpul sa treaca mai incet si ca vom ajunge (cu un pic de noroc) si la varsta la care ne-am fi dorit ca timpul sa nu se fi terminat niciodata. Un pasaj dintr-o carte (nu tin minte chestii d-astea) descria cu umor cum ca absolvirea liceului dupa numai 4 ani este comparabila cu plecarea de la o petrecere la 10 jumatate. Nu-i asa ca e adevarat?!

Adolescenta nu e nici atat de departe pe cat credem, nici atat de aproape pe cat ne dorim. Cu incantare am aflat ca cei mai multi dintre noi suntem fericiti si plini de visuri indraznete, nebunesti ca in liceu, ca pentru niciunul dintre noi nu a existat o cale dreapta sa ajungem azi, unde suntem. La aceasta aniversare de argint am constientizat ca exista diferente intre intelesul unor cuvinte ca intotdeauna sau niciodata, asa cum le folosim acum si asa cum le foloseam acum 25 de ani. Stand fata in fata cu profesorii, am realizat ca drumul fiecaruia dintre noi a avut la baza dorinta de a ne face parintii mandri de noi. Majoritatea a reusit. Sigur, calea aleasa nu a fost a parintilor sau a profesorilor, a fost a noastra si urmand-o ne-am urmat caracterul propriu, ceea ce ne-a definit si ne-a modelat zi de zi.  Si prin asta pot spune ca suntem niste staruri, nu de Hollywood, dar ale familiilor noastre, da. Si fiindca am continuat sa invatam, inclusiv de la viata, ne-am castigat munitia si curajul necesare in lupta cu aroganta, ignoranta, ura (lista ramane deschisa; puteti aduga orice). Odata cu absolvirea liceului si la pachet cu ea, parasirea sigurantei zilnice oferita de grija parintilor, am constatat pe propria piele ca nu exista garantii pentru nimic si ca mai bine e sa fi un „doer” decat un „dreamer”. Cu mandrie, am vazut acolo, ca nu suntem produsele unor circumstante ci suntem produsele propriilor noastre decizii. Cu totii am cazut de acord ca acum 25 de ani cand am inchis usa liceului in urma noastra, sute de usi noi s-au deschis si fiecare dintre aceste usi ducea catre noi oportunitati.

Trecutul este un timp pe care nu il putem schimba dar prezentul este timpul in care inca ne putem alege drumuri si ne putem face visuri, inca putem explora.

Cu emotie, speranta, incredere, bucurie astept urmatoarele intalniri.

In fotografia de azi este amintirea coridorului de la etajul 2 al liceului.