Timpul trece ca fluturatul in vant al unei maini dintr-un tren in care mi-as fi dorit sa fiu. Ramas singur, pe acel peron de la care a plecat trenul, imaginatia devine propriul univers in care incerc sa re-inteleg frumusetea vietii. Cum as mai auzi ce-mi spune sufletul, daca toata lumea din jur ar face galagie? As fi tentat sa spun ca o zi in singuratate este un mod al lui Dumnezeu de a-ti spune sa petrecem un timp impreuna. Este acel timp in care ajungi sa-ti auzi vorbindu-ti, mintea nealterata, lasand sa iasa la suprafata atat cel mai stupid sine cat si cel mai inteligent sine, deopotriva. Este acel timp in care iti dai seama cine esti si ce extensii ale binelui si raului porti.

Dar dupa un timp, singuratatea, cu mainile ei moi dar cu degete puternice, iti prinde sufletul si inima, facandu-le sa doara de durere.