De cateva zile sunt bantuit. De o melodie. O stiu de anul trecut dar de-abia acum m-a prins. Pe bune, ma bantuie si mi-a umplut mintea. Ma poarta departe… pe plaja mea, cu iubita mea (devenita sotie intre timp), in propriul meu timp. Pasind pe plaja alaturi de ea, simtind mirosul sarat al apei, ascultand valurile ce se topesc pe mal, simtind granulele de nisip, toate acestea la un loc ma duc in acea stare de „high by the beach”. Lasandu-ma prada acestei senzatii, ascult cum valurile incep sa sopteasca: Alegand aceste lucruri simple si gasind bucurie in natura, viata si nevoile vietii nu ar trebui sa fie chiar grele!
O plimbare sau chiar o sedere prelungita pe o plaja conduce sigur la scurtarea oricarei tristeti sau a oricarui regret care ne framanta in acele momente. Nu?!
Toata iarna tanjim dupa plajele fierbinti si razele soarelui iar vara ni se pare ca iarna este confortabila si romantica, astfel incat in arsita verii visam la Craciun iar in toiul iernii visam fiecare la plaja lui. Asta pentru ca noi oamenii, in general, ne dorim ce nu avem.
Odata, citind pe plaja o carte mi-a venit in minte urmatorul gand: ca scriitorii pornesc de la un graunte de nisip (o idee) si ajung la final sa creeze si sa ne ofere o plaja (cartea pe care o citim).
In ritmul ametitor in care traim, doar marea este cea care isi pastreaza ritmul, in acel du-te vino al valurilor care inainteaza si apoi se retrag, marea niciodata nu a mintit pe nimeni si niciodata nu s-a schimbat. Plaja a reprezentat pentru toate generatiile un decor in care am devenit mai romantici, mai visatori, a reprezentat martorul unor decizii privind visele mari ale noastre, ne-a facut sa intelegem ca ar trebui sa ne straduim mai mult pentru visurile noastre mari, care sa dureze o viata intreaga, ca plaja nu este un loc unde sa muncesti ci doar sa citesti, sa iubesti, sa visezi, sa te distrezi, sa gandesti etc si ca timpul este cel mai amenintator cuvant.

Pe mine ma gasiti acolo, unde marea se intalneste cu cerul…