De fiecare data cand ajung pe plaja, vad in fata ochilor acel copil ce alerga nerabdator sa atinga apa mai repede, macar cu degetele de la picioare, in ciuda semnalelor acustice emise de mama care spuneau ca nu am voie sa intru, ca trebuie sa mai stau putin la soare sa ma incalzesc, ca nu am voie sa intru singur in apa si alte asemenea bau-bau-uri. Cu ochii la actiunea ce se desfasura dincolo de marginea apei, numaram secundele in care tata se dezechipa si mai apoi trebuia sa aseze impreuna cu mama cearceaful si tot harnasamentul ce ne insotea la plaja, pentru a fi pregatit de atac. Atacul suprem asupra marii. Intr-o alergatura eram in apa careia ii spuneam in gand ce mult o iubesc. Si apoi in iuresul ce se isca intre mine si frate-miu, ignoram din ce in ce mai mult (odata cu marirea varstei) semnele mamei ca trebuie sa iesim, ca sa venim mai aproape de mal, sa nu ne mai bagam cu capul la fund, sa nu inghitim apa s.a.m.d. Apoi, tata era trimis repejor sa caute sa ne cumpere Pepsi indiferent de marimea cozii la care trebuia sa stea. Cata bucurie! Cel mai american lucru care putea exista la acea vreme, cel mai bun gust posibil…yummy! Din difuzoarele de pe plaja se auzeau celebrele acorduri ale postului Radio Vacanta. Aveam intalnire cu muzica romaneasca si straina de calitate, care ma purta si ea oriunde. In timp ce ai mei socializau cu vecinii de cearceaf, pe la ce PECO au benzina pentru tranzit sau pe la ce magazin se gasesc vaze de cristal, noi asteptam cu sufletul la gura momentul cand indicatorul mamei spunea ca avem iar voie sa intram in apa. In tot acest timp, mama cauta cu ochii in aglomeratia de pe plaja, celebrii turisti polonezi de la care sa cumpere cate ceva: Biseptol, parfum Rococo sau Byc Moze, „cingo” sau cine stie ce aveau de vanzare. Doar eram in concediu la mare.

De cele mai multe ori, toate acestea se intamplau pe plaja la Cazino in Mamaia, loc ce era innobilat de cladirea ce adapostea la acea vreme TUI Club precum si de celebra pasarela ale carei tobogane erau functionale si tineau loc la acea vreme de Aqua Park. Imi amintesc mandria ce ma cuprinsese in ziua in care am cutezat sa ma dau pe aceste tobogane si sa alunec direct in apa marii care atunci mi se parea ca este foarte adanca. Eram toti 4 la mare si asta era fericirea maxima si credeam ca o sa dureze mereu.

Nu-i asa ca povestea aceasta seamana izbitor cu amintirile voastre din concediul la mare, de pe cand erati copii? Astfel de repere vizuale, imagini ale unor lucruri statice cum este si in fotografia de azi, au capacitatea de a aduce la viata fapte si oameni din trecut. Reprezinta podul din trecut catre prezent si aduc la viata amintiri pe care trecerea timpului le facuse sa fie neclare. Fara astfel de repere, trairile noastre ar fi doar niste amintiri imperfecte ale unor momente perfecte. Curand dupa aceste momente, imediat ce am crescut am constatat ca toate aceste trairi intra in masina de tocat a vietii si multe dintre ele sunt strivite si transformate in praf de stele. Locul lor e luat de nostalgia dupa acele vremuri, nostalgie care este singurul prieten ce ramane cu tine toata viata.

Postarea de azi se datoreaza versurilor formatiei Vama din cantecul cu acelasi titlu:

Copilul care alearga catre mare/Macar o data-n viata sa mai fii…/Cand erai copil, nu te intrebai/Ce e fericirea, nu o cautai…

Chiar asa: vreau sa mai fiu macar o data copilul care alearga catre mare iar mama sa ne strige din urma Nu va duceti la apa mare, copii!

Cine am fi noi fara astfel de amintiri?