Atat de repede atat de tarziu?

Hei, voi, nu-i asa ca amanati o multime de lucruri, spunandu-va plini de curaj: Lasa, mai e timp! ? Pe langa momentele la care va ganditi (amanarea momentului cand sa te duci la doctor/dentist/control sau cand sa faci ordine prin dulap) eu ma mai gandesc la acele lucruri pe care vrem sa le spunem cuiva dar tot gasim fel si fel de motive de a le amana pentru alta data, crezand, sperand ca timpul e de partea noastra.

Ma refer la momentul acela pe care tot il amanam in care sa le spunem parintilor ce mult inseamna ei pentru noi, ce iubesti cel mai mult la ei si ce am fi vrut sa fie altfel in relatia cu ei. Sa le spunem cat de mult ii iubim si cum visam adesea ca suntem iar cuibariti in bratele lor sau despre incercarile noastre de a ascunde fata de ei, unele note sau fapte de la scoala sau cum faceam tot posibilul sa nu fim banuiti ca fumam. Ne pitim in spatele gandului ca or sa mai fie o sumedenie de oportunitati in care sa le spunem  lucrurile astea: poate duminica viitoare, poate de Craciunul viitor sau de aniversarea care urmeaza. Bineinteles, ca asa au trecut duminici dupa duminici, Craciunuri dupa Craciunuri si aniversari dupa aniversari, si noi nu am spus ce visam ca sa o spunem.

Sau poate visam la un moment in care sa le spunem fratilor/surorilor cat de mult tanjim dupa o zi impreuna in care sa ne spunem cate si mai cate, sa ne amintim cum imparteam acelasi pat/dormitor si cum citeam pe ascuns biletelele de dragoste ale celuilalt. Sa le spunem despre bucuria trufasa ce ne cuprindea, atunci cand parintii ii certau pentru cine stie ce motiv sau despre invidia ce ne macina pentru ca primise un cadou pe care si noi ni-l doream. Sa ne spunem reciproc ca fericirea unuia este si fericirea celuilalt si ca indiferent ce s-ar intampla si pe unde am fi, inimile noastre bat la unison.

Credeam ca bunicii vor fi acolo vesnic si ca discutiile noastre despre viata si despre orice, vor putea fi purtate oricand, astfel incat tot amanam pentru alta data ascultarea povetelor de la ei, spunandu-le ca nu putem acum, poate data viitoare…

Si prietenilor, colegilor, profesorilor am avea cate ceva sa le spunem: cat ii apreciem, ce mult conteaza sprijinul lor, dar lasa, mai bine le spunem data viitoare.

Si uite asa, ne trezim ca tot timpul pe care credeam ca il avem ca sa spunem aceste lucruri, trece. Trece al naibii de repede si ne trezim ca, in unele cazuri, chiar a expirat si nu mai avem cui sa spunem acele amintiri si ganduri care poate ar fi vindecat o rana sufleteasca, ar fi ridicat valul de mister de pe cine stie ce fapt sau ar fi rezolvat o situatie…

Si chiar si atunci stam si ne miram: atat de repede e atat de tarziu?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.