V-ați gândit vreodată că poate suntem doar niște stele căzătoare care am dansat odată în același orizont, privind în jos spre lume?! Și am căzut mai aproape sau mai departe, dar separați de timp și spațiu, păstrând o parte din acea lumină cu care am venit și răspândind-o în această lume întunecată pe care am ales să trăim, pentru a răspândi puțină strălucire și dragoste în juru-ni? Noaptea, privind spre cerul plin de stele, constelații, planete, Luna, toate cu poveștile lor, putem vedea mai bine locul de unde am ”căzut”. Uneori mă întreb de ce am părăsi un loc atât de misterios, cu o cantitate infinită de povești și minuni. Poate pentru că, fiind stele ne puteam vedea lumina reciproc doar de departe, dar aici ne putem asculta mai atent povestea celuilalt, ne putem îmbrățișa și săruta, pentru a descoperi din ce în ce mai mult din ceea ce poate face vizibil infinitul potențial al prafului de stele, odată pus într-un corp, dându-i acestuia libertatea de a rătăci oriunde dorește, de a iubi și a se bucura de fiecare moment. Poate că dimineața, vom vedea doar o stea strălucind acolo sus și le vom uita pe celelalte. Poate că așa este și în cazul vieții și a morții, și frumusețea răsăriturilor și apusurilor dintre anii copilariei și anii senectuții, când reflectăm asupra stelelor ce am fost odată și care vom fi din nou. Poate că am ales să credem cu orice chip un adevăr astăzi și să descoperim mâine, că este un fals. Poate, doar poate.

În imaginea de azi este o instalație expusă în Amsterdam în cadrul Festivalului Luminii 2018, după lucrarea lui Van Gogh, Noapte înstelată, devenită o imagine fundamentală a expresionismului, lucrare despre care puteți afla mai multe aici.